ADIO WATCHTOWER! SUNT UN CRESTIN INTR-ADEVAR LIBER!

John Cedars — Judecată pentru apostazie în secolul al XXI-lea     

Actul meu final în calitate de Martor al lui Iehova a fost să particip la întrunirea cu comitetul judiciar, adică judecata pentru apostazia.

Am primit un apel telefonic vineri seara. Îl aşteptam. Coordonatorul corpului local de bătrâni a abordat-o pe soacra mea spunându-i că mă va suna.

Putea să-şi dea seama din tonul şi mimica lui că nu urma să vorbească despre vreme. Bătrânii voiam să se întâlnească cu mine.

Astfel că am avut o grămadă de timp la dispoziţie pentru a-mi strânge cureaua în vederea inevitabilului. Ştiam că, foarte probabil, era vorba despre site-ul meu web.

Deşi ţinusem în funcţiune JWsurvey de mai bine de doi ani, abia în ultimele două luni mi-am arătat faţa şi, practic, am ieşit afară. Ştiam că e vorba doar de o anumită perioadă de timp până să aibă loc confruntarea cu bătrânii locali.

Voi folosi numele de Dan când mă voi referi la coordonatorul corpului de bătrâni.*

Dan e un tip plăcut care a urcat repede în ierarhie după ce s-a botezat. Când l-am întâlnit prima data în 2006, cu ocazia primei mele excursii în Croaţia, el fusese botezat doar cu vreo doi ani în urmă. Acum era coordonatorul meu local, ceea ce (cu tot respectul lui Dan) exemplifică prin excelenţă numărul mic de bărbaţi Martori calificaţi pentru a-şi asuma sarcini de supraveghetor. Probabil că Dan ar fi rămas încă la stadiul de purtat microfoane dacă era un Martor în Anglia sau în Statele Unite, indiferent cât de capabil ar fi.

Lipsa carismei şi a experienţei în cazul lui Dan e contrabalansată cu bunătatea şi pozitivismul său, era mereu cu zâmbetul pe buze. Totuşi, de data aceea, vedeam că nu zâmbeşte.

„Ştim de pagina ta web“, mi-a spus Dan pe o voce melancolică, după o introducere ciudată parţial în croată, parţial într-o engleză stricată. În momentul acela ştiam că ajunsesem în punctul acela. Fusesem descoperit.

„Înţeleg“, am răspuns.

„Poţi să vii să te întâlneşti cu noi la sala Regatului, duminică după-amiază, la ora 6?“, a întrebat el.

„Da“, am zis. „Dar cu o condiţie . . .“

I-am explicat lui Dan că doi dintre bătrânii noştri îmi displac la modul serios şi că nu îi vreau pe niciunul din ei implicaţi în comitetul meu judiciar. Unul dintre bătrâni, Mihai, o luase pe soţia mea în camera din spate la o întrunire fără să fiu eu prezent şi a interogat-o despre mine şi despre viaţa noastră particulară. Celălalt bătrân, Sorin, a folosit informaţii pe care le obţinuse în urma invitării noastre la cină pentru a face speculaţii complet eronate despre motivele noastre de a deveni inactivi.

Nu voiam ca niciunul dintre aceşti bărbaţi să aibă de-a face cu actul final al celor douăzeci şi trei de ani pe care i-am trăit ca Martor. Au rămas astfel cel puţin doi bătrâni din care Dan putea să aleagă pentru a forma efectivul de trei, necesari unui comitet judiciar.

Dan a fost de acord cu condiţia pe care am impus-o cu privire la Mihai şi la Sorin. A fost de acord şi cu folosirea limbii engleza pe parcursul întrunirii, în limita posibilităţii, întrucât sunt englez cu cunoştinţe precare de croată. După cât se pare acesta a fost motivul pentru care avea să participe un bătrân de la filiala din Zagreb. Am aflat ulterior că reprezentantul filialei fusese invitat şi datorită faptului că bătrânii din Sisak nu aveau experienţă în tratarea cazurilor de apostazie şi aveau nevoie de îndrumare de la cineva aflat mai sus în ierarhie.

Odată cu lăsarea serii de duminică mă simţeam cât de cât sigur pe mine. Ştiam că întrunirea avea să fie practic doar o formalitate. Unii dintre prietenii mei foşti Martori îmi sugerau să iau cu mine un avocat, dar nu îmi imaginam cum putea fi acesta necesar. La urma urmei, ambele părţi voiau acelaşi lucru: ca eu şi organizaţia să păşim pe drumuri separate.

Alţii au sugerat să înregistrez întrunirea şi să o încarc pe YouTube, asemenea modului în care alte persoane au procedat. Am discutat acest aspect cu soţia mea şi amândoi am ajuns la aceeaşi concluzie. Nu ar fi doar lipsă de bunătate la adresa lui Dan şi a celorlalţi bătrâni să-i pun în lumina reflectoarelor fără permisiunea lor, ci ar fi cauzat şi o potenţială ştirbire a integrităţii mele.

Sunt aproape sigur că aş fi fost rugat să nu înregistrez întrunirea sau aş fi fost întrebat dacă am asupra mea vreun dispozitiv de înregistrare. Doream să păşesc la audiere cu siguranţă de sine, fără să am ceva de ascuns. De asemenea, nu mă simţeam confortabil să mint pe înregistrare cu privire la înregistrarea întrunirii. Faptul de nu înregistra întrunirea, ci doar să scriu despre ea părea cel mai bun mod de a proceda.

În orele de dinaintea audierii judiciare am fost bombardat cu mesaje de susţinere şi de solidaritate de la alţii care trecuseră prin experienţe similare. Mesajele care mă „inundau“ pe email, pe Facebook şi pe Twitter îmi întăreau foarte mult încrederea. Unul din mesajele încurajatoare de pe Twitter pe care l-am remarcat spunea pur şi simplu:

Misha avea dreptate, chiar că eram deja un învingător. Oamenii ăştia nu aveau nicio putere asupra mea. Erau doar nişte spectatori inconştienţi ai luptei mele continue cu o sectă crudă şi totalitară care îmi ameninţă familia. De fapt, dacă nu exista această dorinţă a mea de a-mi proteja familia, nici nu mergeam la comitet. Dar trebuia să îi aduc organizaţiei la cunonştinţă ce se va întâmpla dacă bătrânii local vor face lucrurile să fie şi mai mult în defavoarea mea decât trebuie.

E-mailul din ceasul al doisprezecelea

Cu câteva clipe înainte să trebuiască să urc în maşină, am primit un e-mail. Era de la tata. Îi scrisesem în urmă cu două zile să-i spun despre comitetul meu judiciar, invitându-l să mă sune, dar doar dacă nu cer prea mult de la el. Răspunsul pe care mi l-a dat sună astfel:

Ai dreptate, este prea mult. Cred că amândurora ni se frânge inima. Atât perioadele cele mai fericite şi mai pline de satisfacţii ale vieţii mele, cât şi cele mai întunecate îmi confirmă convingerile. Sunt atât de trist că experienţa ta nu a fost la fel. Cea mai grea decizie pentru un părinte este să cedeze când simte că copilul său face o alegere greşită. Este alegerea ta şi trebuie să respect asta.

Amândoi trebuie să acceptăm consecinţele hotărârii noastre. În curând vei deveni un părinte la rândul tău şi sunt sigur că îi vei oferi fetiţei tale ceea ce vei crede că e cel mai bine. Nici eu şi mama ta nu am vrut altceva pentru tine.

Nu voi înceta să nutresc speranţe pentru tine chiar dacă ai spus clar că, dacă vei fi exclus, nu te vei întoarce niciodată.

Nu ştiu cum voi suporta dacă respingi calea pe care am ales să umblu, dar în ciuda sentimentelor tale cu privire la sinceritatea mea, nu pot exprima în cuvinte dragostea pe care o simt faţă de tine, faţă de [soţia ta] şi faţă de viitoarea mea nepoţică.

Cu dragoste, tata

Am rămas cu gura căscată. Mintea mi se învârtea deja puternic în jurul confruntării mele iminente cu organizaţia, iar acum aveam şi e-mailul tatei ca obiect de gândire. Tata presupuse greşit că îi pusesem sinceritatea la îndoială.

Ştiu de ce a zis asta. Ştiu şi că, în răspunsul meu,, ar trebui să-l liniştesc mintal, cel puţin în acest aspect. Nu mă îndoiesc deloc de sinceritatea tatălui meu, mă gândesc doar la faptul că el susţine într-un mod rigid o organizaţie coruptă şi refuză să privească şi cealaltă faţetă a argumentului, având în vedere miza situaţiei.

Tata a mai punctat o altă diferenţă fundamentală dintre noi. Pentru el, momentele de fericire şi de tristeţe din viaţă sunt forţa motrice din spatele convingerilor. Pentru mine, perioadele favorabile sau nefavorabile şi răspunsul emoţional la acestea nu au nicio semnificaţie când vine vorba de afirmarea convingerilor religioase. Nu există loc de sentimentalisme, mai ales atunci când sunt în joc legăturile familiale. Pentru mine, de importanţă crucială este ceea ce este adevărat şi ceea ce nu este.

Din păcate, tata nu poate vedea lucrurile în acest fel. El nu poate vede că punându-şi încrederea într-o organizaţie care îl face să se simtă bine nu face nimic diferit faţă de miliardele de continuatori ai altor religii de pe glob.

Tocmai această contradicţie a fost pusă în evidenţă în ultima noastră întâlnire faţă în faţă. Am rămas fără cuvinte şi plângeam în hohote văzând aparenta lui indiferenţă faţă de faptul că logica lui l-ar putea determina să devină un continuator al ORICĂREI religii.

Când a venit să mă consoleze, l-am respins dând din umeri şi, în acel moment încins, am strigat la el: „Să nu îndrăzneşti să pretinzi că mă iubeşti!“ Această confruntare cu siguranţă ne-a rănit profund pe amândoi.

Acum îmi spunea că „amândoi trebuie să acceptăm consecinţele hotărârii noastre“. Era felul lui de a spune: „Te voi evita pentru că nu îmi mai împărtăşeşti convingerile, pentru că asta îmi spune religia mea şi trebuie să mă supun“.

Nu a fost ceva neaşteptat, dar, în acelaşi timp, m-a tulburat. Am încercat să pun această idee în fundul minţii. Dacă nu altceva, aceasta era o dovadă suplimentară a faptului că fac ceea ce trebuie. Niciun fiu nu ar trebui să primească un astfel de e-mail de la tatăl său. Cu siguranţă, nu îmi voi abandona relaţia mea cu copiii mei pentru NICIUN motiv, mai ales nu pentru convingeri personale. Trebuia să trag linie, iar linia avea să fie trasă în această seară.

Începe procesul

Am parcat maşina după colţul de lângă sala Regatului de pe malul râului Kupa, care curge prin oraşul meu, Sisak. După ce am filmat un scurt material video în maşină, am mers o mică distanţă pe jos prin ploaie până la sala Regatului. Poarta parcării era deschisă, luminile erau aprinse şi erau două maşini parcate.

Am intrat şi am fost întâmpinat de Dan. Am intrat în auditoriu şi alţi doi bătrâni m-au salutat cu o engleză perfectă. Pe niciunul din ei nu i-am recunoscut.

Unul, pe nume Davor, era de la filiala croată. Părea de patruzeci şi ceva de ani şi avea o alură de profesor de şcoală generală. Celălalt bătrân era din Zagreb (aproximativ de vârsta mea, posibil mai tânăr) se numea Sorin. Părea vesel şi plăcut. Dan mi-a spus în glumă că acesta nu e acelaşi Sorin de care i-am zis la început, aşadar a presupus că e în regulă să-l invite. Am zis că da.

Ne-am aşezat faţă în faţă în jurul unei mese mici care părea să servească în mare parte drept birou al lui Davor. A devenit repede evident că Davor avea să prezideze întrunirea.

Am fost întrebat dacă ar fi în regulă ca întrunirea să fie condusă cel puţin parţial în croată. Am spus că asta va fi o problemă, întrucât stăpânesc extrem de slab limba croată, deci dacă ar fi să trag foloase din întrunire aş aprecia ca ei să folosească limba engleză pe cât posibil, dar nu mă va deranja să aud ocazional cuvinte în limba croată. Au fost de acord.

M-au întrebat dacă e în regulă să deschidă întrunirea cu rugăciune, la care am răspuns „Da“. Toţi şi-au plecat capetele, iar Dan a rostit o rugăciune în croată din care nu am putut să pricep nimic — recunosc, nici nu mă prea străduiam. Aveam prea multe pe cap. Am urmărit rugăciunea şi am spus un „Amin“ puternic la sfârşit, doar cât să le uşurez minţile fraţilor, mai mult ca orice.

Mi s-a spus că acesta este un comitet judiciar, format în baza faptului că sunt acuzat de apostazie. Înţelegeam eu asta? „Da“, am zis.

De dragul intimităţii mele, această întrunire nu va fi înregistrată şi ar fi de apreciat dacă nici eu nu înregistrez întrunirea. Mi s-a părut ciudată această logică, întrucât nu îmi făceam griji cu privire la intimitate şi chiar nu mă deranja deloc dacă ei înregistrau întrunirea, dar era clar că acesta era modul în care Watchtower voia să zică: „Nu vrem ca tu să înregistrezi întrunirea“.

I-am asigurat că nu o înregistrez şi că este important pentru mine ca ei să înţeleagă că nu o înregistrez. Mi s-a părut că i-am liniştit în acest aspect.

Davor mi-a explicat că întrunirea avea două scopuri. Ei doreau să-mi ‘ofere ajutor’ spiritualiceşte. Această afirmaţie mi-a stârnit zâmbetul cel puţin pentru faptul că ulterior mi s-a explicat că NU aveau să aibă loc discuţii doctrinare. Cum puteau ei să mă ajute spiritualiceşte fără să discute despre doctrină în condiţia în care motivul pentru care eram acolo era din cauza dezacordului meu FAŢĂ DE doctrină. Aspectul acesta de la sine mi-a subliniat cât de inutilă era de fapt această întrunire.

Davor mi-a aruncat atunci observaţia că sunt liber să părăsesc orice religie dacă am această dorinţă.

A trebuit să intervin.

„Plin de respect spun că nu. NU sunt liber să părăsesc această religie. Nu trebuie niciunul din voi să-mi spună asta. Dacă nu ar trebui să mă confrunt cu vreo repercusiune a plecării, ATUNCI aţi putea spune că sunt liber să plec. Dar am primit chiar în seara aceasta un e-mail de la tatăl meu, care mi-a spus că mă va evita odată ce plec. Watchtower îmi foloseşte familia ca pe o armă împotriva mea. Deci puteţi să spuneţi ce vreţi, dar eu nu voi spune că sunt liber să părăsesc această religie. Vă este clar acest lucru?“

Un moment ciudat de linişte, care denota o recunoaşte nemulţumită, şi întrunirea a continuat.

Al doilea scop a întrunirii era protejarea congregaţiei. Au fost citite două versete din scrisoarea către galateni, după cum urmează:

„Fraţilor, chiar dacă un om face un pas greşit înainte să-şi dea seama, voi, care sunteţi calificaţi spiritualiceşte, căutaţi să-l îndreptaţi pe un astfel de om în spiritul blândeţii.“ (Galateni 6:1)
„Puţină plămădeală dospeşte toată frământătura.“ (Galateni 5:9)

Versetul cel din urmă m-a făcut să chicotesc. Îşi dădeau seama că ei mă insultau numindu-mă ‘plămâdeală’ capabilă să-i corupă pe alţii? După cât se pare, nu. Trebuia să iau ca atare că nu eram mai bun în ochii lor decât o bucată de drojdie. Şi din nou, cum sperau să mă ‘îndrepte’ cu „spiritul blândeţii“ dacă refuză să discute problemele pe care le am cu organizaţia? Era complet aiurea.
După ce am trecut de pretextul scriptural al întrunirii, conversaţia s-a îndreptat spre apostazia mea. Davor mi-a explicat că s-a aflat de site-ul meu. S-a scos o listare capsată a unuia din articole, care a fost pusă pe masa lui Davor, în faţa lui. Am fost întrebat dacă acestea sunt cuvintele mele. Am încercat să-mi întind privirea din poziţia în care stăteam să văd despre care articol este vorba, întrucât nu era cu faţa spre mine. Davor şi-a dat seama că nu vedeam articol şi a întors listarea spre mine ca să o pot vedea. Am văzut că era articolul meu de „ieşire“, „Povestea lui Cedars — De acum înainte, liber“. Puteam vedea că unele propoziţii fuseseră evidenţiate cu roz.
Am fost întrebat: „Tu ai redactat aceste cuvinte? Le susţii?“
„Absolut“, am răspuns. „Aş mai adăuga că există o promisiune pe site-ul meu că dacă e ceva greşit, incorect sau derutant, îl voi schimba sau îl voi elimina, dacă mi se aduce la cunoştinţă. Niciodată nu am avut vreun e-mail serios care să-mi ceară să fac schimbări legate de această promisiune, doar e-mailurile ocazionale de la câte un Martor supărat care dă peste site-ul meu şi se plânge de o anumită idee ori pentru că ştie mai puţine lucruri despre organizaţie decât ştiu eu.“
Din nou, aceeaşi confirmare învăluită în nemulţumire. Davor a continuat:
„Te mai consideri un Martor al lui Iehova?“
„Nu, nu mă consider“, am răspuns.
Atunci Davor a adus în discuţie ideea pe care am menţionat-o în articol, că împreună cu soţia mea am pregătit scrisori de dezasociere. Am fost întrebat dacă am adus aceste scrisori cu mine. Am spus că da, le-am adus.
„În acest caz, lucrurile sunt stabilite“, a spus Davor. „Nu mai eşti un Martor al lui Iehova. Ai ceva de adăugat?“
Am spus că da, am câteva lucruri de spus. În primul rând aş aprecia să aflu cum au luat cunoştinţă de site.
Davor l-a privit pe Dan, iar Dan a spus că o soră din Croaţia dăduse peste site şi i-a trimis un e-mail despre el. După cât se pare, sora nu e din congregaţia noastră.
Eram uşor dezamăgit. Speram să fi fost vorba de o relatare mai siropoasă, care să implice telefoane frenetice de la Brooklyn etc., dar se pare că era vorba de o simplă chestie locală. Aparent, împrejurările în care această femeie a descoperit site-ul meu şi ceea ce făcea ea pe site nu reprezentau o preocupare apăsătoare. Ea îi raportase superiorilor, ca o Martoră bună şi loială, şi asta a fost de ajuns pentru ei.

Îmi ameninţ agresorii

Am explicat apoi că principalul meu motiv pentru care sunt prezent este familia mea. Socrii mei, care trăiesc sub acelaşi acoperiş, sunt amândoi puternic dependenţi de soţia mea şi de mine din mai multe motive. Am ajuns la un acord cu ei că chestiunile religioase şi, în speţă, obiecţiile noastre faţă de Watchtower, nu sunt subiect de discuţie în casa noastră.
Asemenea tatălui meu, părinţii soţiei mele pur şi simplu refuză să privească dovezile. Tăcerea pe marginea problemelor noastre şi evitarea încercărilor de a-i trezit a fost cea mai uşoară şi mai puţin tulburătoare soluţie pentru toţi cei vizaţi.
M-am gândit şi la faptul că trebui să nu abordez alţi membri ai congregaţiei sau alţi Martori din Croaţia cu scopul de ai ilumina. Şi aceasta i-ar tulbura pe socrii mei şi ar tensiona relaţia de care depind ambele părţi.
După cum i-am explicat lui Davor, soţia mea şi cu mine suntem fericiţi de modul în care stau lucrurile. Sunt fericit că lucrarea mea pe Internet se limitează la ţări vorbitoare de engleză şi nu afectează ţara în care trăiesc dacă acesta este preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru faptul că mă îngrijesc de familia mea.
Dacă, totuşi, socrii mei vor fi forţaţi să nu vorbească cu noi, lucrurile se pot schimba foarte rapid. Nu voi aveam niciun motiv să NU îmi îndrept atenţia către Croaţia, ţară cu un număr modest de aproximativ 5.000 de vestitori. Ar fi contactate ziarele. Ar putea urma apariţii radio şi TV. Ar putea fi lansate pagini web, s-ar distribui pliante şi s-ar putea aştepta organizarea de demonstraţii pline de respect în exteriorul locurilor unde se ţin congresele.
Aşadar, alegerea era a lor. Puteau să mă lase să plec să le permită socrilor mei să facă faţă situaţiei în propriul mod fără să fie împinşi de la spate sau puteau să ne îngreuneze situaţia şi, prin urmare, să nu-mi dea niciun motiv să provoc ravagii la adresa organizaţiei din Croaţia.
Bătrânii s-au unul la celălalt.
„Dacă ne abordează, putem să le spunem socrilor tăi doar ceea îi instruieşte Biblia să facă“, a spus Davor. Ceilalţi au dat din cap în semn de aprobare.
Simţeam că îmi pierd cumpătul. Ei nu conştientizaseră că i-am ameninţat.
„Deci spui că le veţi spune socrilor să ne evite, chiar dacă asta le va crea şi lor probleme, dar şi vouă?“
„Le putem spune doar ceea ce spune în Biblie. Biblia este singura noastră autoritate.“ Faţa lui Davor inspira încredere, iar frustrarea mea a crescut.
Din fericire, odată ce atmosfera întrunirii s-a înnegrit, am reuşit să-mi adun ideile şi să găsesc un drum de ocolire a celor spuse de bătrâni. Aceasta a fost una din două ocazii din timpul întrunirii când sentimentele au fost în favoarea mea şi m-am luptat, dar, într-un fel, am reuşit să-mi regăsesc stăpânirea de sine.
„Ah, dacă spui că le veţi spune să facă ceea ce spune în Biblie, e în regulă“, am spus, „pentru că nicăieri în Biblia nu spune ca membrii familiei să se evite între ei. Dimpotrivă, spune tocmai contrariul.“
S-a făcut o tăcere emoţionantă.
„În parabola despre fiul risipitor, care vă este cu siguranţă familiară tuturor, fiul se reîntoarce la tatăl său doar din cauza . . . am uitat termenul specific . . . motive nesincere. El nu a manifestat căinţă autentică potrivit regulilor organizaţiei prin respingerea conduitei sale“ (Luca 15:17–20).

Parabola fiului risipitor contrazice practica evitării impuse de Watchtower

M-am străduit să îmi aduc aminte de expresia organizaţională „întristare în felul lumii“, termenul folosit în cazul în care cineva se întoarce în congregaţie pentru motive nepotrivite şi nu dintr-o hotărâre sinceră de a întrerupe practica greşită, dar mi-a scăpat pe moment.
„Fiul pleacă şi întreţine relaţii sexuale cu prostituate. Duce o viaţă păcătoasă şi depravată. Care este singurul motiv pentru care hotărăşte să se întoarcă la tatăl său?“
Am făcut o pauză, aşteptând un răspuns din partea lui Davor sau a unuia dintre ceilalţi bătrâni. A fost tăcere.
„Ştim răspunsul la întrebarea ta“, a spus el degajat.
„Foarte bine. Dacă ştiţi răspuns, care este?“ am întrebat.
„Nu e nevoie să-ţi răspundem la întrebare“, a răspuns Davor pe un ton sever.
„Cum adică nu e nevoie să-mi răspundeţi la întrebare? E un răspuns simplu, care este acela?“
„Niciunul din noi nu e obligat să-ţi răspundă la întrebările scripturale. Ştim răspunsul. Nu suntem obligaţi să-ţi răspundem la întrebarea scripturală“, a afirmat Davor. Privirea lui părea dezinteresată. E ca şi cum acel profesor prietenos se evaporase şi fusese înlocuit de o interfaţă rece către Watchtower.
„E foarte interesant. Într-adevăr, foarte interesant“, am zis. „V-am pus o întrebare biblică simplă, într-un mod asemănător celui în care Isus le punea fariseilor o întrebare scripturală, iar voi refuzaţi să-mi daţi un răspuns. Asta spune multe.“
Am stat un moment pentru a permite ca, în timpul tăcerii, bătrânii să-mi asimileze ideea.
„Motivul pentru care fiul risipitor s-a întors la tatăl său a fost . . .“ Am făcut o pauză şi mi-am pus mâna pe stomac. „Îi era foame. Doar pentru că îi era foame s-a întors la tatăl său, nu pentru vreo căinţă autentică. Şi cum a răspuns tatăl?“ Am gesticulat cu mâinile şi le-am întins ca şi cum aş primi fiul cu o îmbrăţişare caldă.
Mi-am dus ideea până la capăt. Legătura din interiorul familiei depăşeşte orice, inclusiv percepţia conduitei greşite. Bătrânii s-au uitat unul la celălalt şi nu au dat niciun răspuns.
„Există ceva aici de care nu sunt sigur“, a intervenit Sorin. Ceilalţi doi bătrâni s-au uitat la el. Sorin fusese în mare măsură tăcut de-a lungul audierii, urmărind cu atenţie ceea ce spuneam. Începusem să-mi fie simpatic şi mă întrebam ce va zice.
„Pari să fii un tip chiar fain“, a spus el. „Nu înţeleg, în schimb, de ce ne-ar ameninţa un tip fain ca tine? Chiar nu văd logica. E ca şi cum . . .“ Sorin s-a străduit să găsească cuvântul potrivit pentru a-şi încheia întrebarea în engleză. S-a iscat o scurtă discuţie în croată în timp ce ceilalţi doi încercau să-l ajute. I-am aşteptat să se liniştească înainte să răspund.
„Foarte bună întrebare, Sorin. Aş spune doar atât. Poţi să-i iei omului multe lucruri. Poţi să-i iei casa. Poţi să-i banii. Poţi să-i iei maşina. Poţi să-i iei animalul de companie. Omul poate face faţă pierderii tuturor acestor lucruri. Dacă dacă îi iei omului familia, vei vedea că e capabil de multe lucruri. Iar dezvoltarea unui site web este cel mai neînsemnat dintre lucrurile de care ar trebui să-ţi faci griji. Trebuie să înţelegi că, din punctul MEU de vedere, Watchtower este agresorul aici. Eu sunt ţinta ameninţării, iar eu vă spun doar ceea ce se va întâmpla dacă mă privaţi de motivele de a nu face nimic.“
Sorin părea confuz. Probabil se prefăcea de dragul celorlalţi că mă dezaprobă ori s-a rătăcit printre cuvintele mele încercând să şi le traducă. Oricum, gândindu-mă în urmă nu cred că puteam să-mi explic mai bine poziţia. Watchtower era haita de bătăuşi în acest scenariu, nu eu.

 Scrisoarea refuzată

„Bun“, a spus Davor, „păi cred că am ajuns la concluzie. Trebuie doar să văd scrisorile voastre de dezasociere.“
„Desigur“, am spus eu şi mi-am luat mapa şi i-am predat o foaie de hârtie pe care erau declaraţii scrise de mână şi semnate atât din partea mea, cât şi a soţiei. Sfârşitul era în câmpul vizual.
Davor şi-a pus foaia în faţă şi a început să citească cu voce tare, începând cu mesajul soţiei mele, în croată. Soţia mea l-a scris în grabă, în timp ce ieşeam pe uşă. Ea s-a oferit să-mi citească ce a scris, dar i-am spus că poate să-mi spună după ce mă întorc. Aşadar eram în necunoştinţă de cauză în ce priveşte textul scrisorii.
Davor a terminat de citit scrisoarea şi a rostit ceva în croată către ceialţi doi, care au dat din cap. Apoi a citit scrisoarea mea cu voce tare, care spune:

Celor interesaţi,
De acum înainte să se ştie că subsemnatul, [numele meu real] nu mai sunt un Martor al lui Iehova, nu am şi nici nu caut vreo afiliere cu Watch Tower Bible and Tract Society.
Cu sinceritate, [semnătura]

Recunosc, mi-a plăcut să-i ascult citindu-i cu voce tare! Însă mi s-a rezervat ceva.
„Putem să-ţi acceptăm scrisoarea“, a spus Davor. „Este foarte clară şi fără echivoc. Totuşi, nu putem accepta scrisoarea soţiei tale. Nu e suficient de fermă afirmaţia că nu mai vrea să fie Martoră.“
Nu-mi venea să cred. Au început să-mi zboare tot felul de gânduri în minte. Până acum întreaga întrunire mersese aproape conform planului. Acum părea că soţia mea nu era suficient de clară în scrisoarea ei? Nu îmi puteam imagina aşa ceva.
„De ce? Ce spune?“ am întrebat.
„Spune că ea nu mai simte că e Martoră. Asta nu e suficient de clar“, a spus Davor.**
Acum mi-a picat fisa. Soţia mea este o împăciuitoare prin excelenţă şi urăşte să-i supere sau să-i jignească pe oameni. Nu m-ar mira ca, vrând să fie diplomatică, nu a reuşit să dea o declaraţie plină de forţă, precum se cere într-un comitet judiciar.
„Nicio problemă“, am zis. „Nu am credit pe telefon, dar văd aveţi voi un telefon. Vă deranjează dacă îl folosesc ca să o sun pe soţia mea şi v-o dau la telefon? Sunt sigur că putem să rezolvăm problema.“
„Nu, nu e nevoie“, a spus Davor.
„Te rog, durează o secundă.“
„Nu“, a spus Davor. „Nu e potrivit.“
„Ascultă, într-un fel sau altul povestea se termină în seara asta“, am zis, cu o frustrare crescută. „Vrei să mă duc să o aduc cu maşina pe ploaia asta ca să vă poată spune ea însăşi cum se simte?“
„Nu, ar fi prea neliniştitor pentru ea“, a spus Davor. „Vom stabili o întrunire separată doar pentru ea.“
„Uite, nu există nici cea mai mică posibilitate ca soţia mea să se întâlnească cu voi“, am zis. „Dan îţi poate spune cum s-a simţit ea când el m-a sunat în ziua respectivă să stabilească această întrunire. Soţia mea a refuzat până şi să vină la telefon să-mi traducă ce zice. Ea nu rezistă să treacă prin aşa ceva.“
Dan a dat din cap să confirme.
„Trebuie să înţelegi“, a zis Davor, „că ne întâlnim ca să discutăm situaţia ta, nu pe a soţiei tale. Va trebui să planificăm separat o întrunire cu ea ca să vedem cum se simte şi să putem oferi ajutor spiritual.“
Simţeam cum îmi creştea mânia. Instinctele protective începeau să mi se declanşeze.
„Vorbeşti serios? Nu poţi să-i accepţi scrisoarea chiar dacă spune că ea nu se mai simte ca o Martoră a lui Iehova?“, am întrebat.
Davor a dat din cap.
„Să văd dacă am înţeles. Spui că, chiar dacă ar fi scris exact aceleaşi cuvinte pe care le-am scris eu, tot nu i-ai fi acceptat scrisoarea soţie doar pentru că această întrunire este despre mine şi nu despre ea?“
„Da, corect“, a spus Davor.
„Atunci de ce i-ai mai citit scrisoarea dacă întrunirea este doar despre mine?“ am întrebat.
„Ea ne-a scris o scrisoare şi voiam să vedem ce a scris!“ a răspuns el, plin de sine.
„Mă simt ca şi cum m-ai fi păcălit. La început m-ai întrebat dacă avem AMÂNDOI scrisori. Suna ca şi cum erai pregătit să primeşti declaraţiile de dezasociere ale amândurora.“
„Ştii cum funcţionează“, a spus Davor. „Ai fost bătrân la rândul tău. Ştii că trebuie să urmăm procedurile pe care le primit, iar procedurile spun negru pe alb că trebuie să ne întâlnim separat cu soţia ta.“
În acel moment, la fel ca în discuţia privind evitarea, ceaţa de pe mintea mea s-a ridicat. De undeva mi-am recăpătat „mintea de bătrân“ şi am fost capabil să găsesc o altă cale în jurul problemei.
„Bun, e foarte simplu“, am spus. „Tot ce trebuie să facă soţia mea este să scrie aceeaşi scrisoare pe care am scris-o eu şi să se asigure că Dan o primeşte, iar apoi va trebui să o acceptaţi ca scrisoarea ei de dezasociere.“
Alura plină de sine a lui Davor a dispărut. L-am doborât.
„Ăă, nu vrem te încurajăm pe tine sau pe soţia ta să faceţi asta“, a spus el pe un ton nesigur.
„Nicio problemă“, am spus cu calmul recăpătat. „Tocmai asta vom şi face. Îi voi spune soţiei să-i trimită lui Dan o scrisoare cât de curând posibil. Să nu credeţi că îi spun ce să facă, asta e decizia ei.“
Acestea fiind zise, întrunirea s-a încheiat. Nu a existat o rugăciune de încheiere. Toţi patru ne-am ridicat de pe scaun.
„Pot să vă strâng mâna?“ l-am întrebat pe Davor.
„Da“, a răspuns el.
Am mâna plin de entuziasm cu toţi trei, stând un moment cu Sorin, întrucât şi-a reţinut un strănut neaşteptat.
Le-am mulţumit la toţi trei şi m-am îndreptat spre ieşire. Dan a privit să vadă că plec înainte să se întoarcă la ceilalţi în timp ce ieşeam pe uşă.
Ploaia se oprise. În sfârşit eram liber.

NOTĂ:
Toate conversaţiile din acest articol sunt parafrazate din memorie. A nu se presupune că am redat o relatare cuvânt cu cuvânt a celor spuse şi nici că aş fi respectat ordinea întocmai.
Mulţumiri deosebite lui Vincent Deporter pentru caricatura din acest articol.
* Din respect faţă de intimitatea lor, am modificat numele bătrânilor implicaţi, cu excepţia lui Davor, pe care l-am menţionat doar cu prenumele.
** Am aflat de atunci de la soţia mea că o traducere mai există a părţii relevante din scrisoarea ei era: „Nu mă consider o Martoră a lui Iehova“. Azi a trimis un e-mail lui Dan, spunându-i că doreşte să fie anunţată ca dezasociată în aceeaşi seară cu mine şi că nu vrea să mai fie contactată pe marginea acestui caz.
Publicat la 31 decembrie 2013 pe JWsurvey.org-Traducere: Caminante